Trăim între alegeri.

Trăim între alegeri. Unele sunt prezidențiale, altele sunt alegeri de viață: să mai simți sau să disociezi, să te implici sau să te retragi, să te vezi sau să te uiți.

Zilele astea m-au obosit amândouă. Și urnele, și întrebările. Între cine sunt azi și cine am fost când am început.

Azi mi-am început ziua cu o vizită la Obregia. Ca vizitator, sunt obișnuită să fiu luată prin surprindere de cât de triggering e locul. Dar azi a fost altfel. Azi am simțit că nu simt mare lucru pentru pacientul psihiatric.

Nu mai sunt pacient acolo de mai bine de cinci ani.

Am psihiatrul meu în privat, ora mea de terapie, intimitatea mea. Și totuși... m-am uitat azi la pacienți de parcă n-aș fi fost niciodată unul dintre ei.

Am văzut doctori și asistente zâmbind printre țipete și bătăi în uși. Rezidenți urcând și coborând scările în turme, răspunzând frumos tuturor. Cu răbdare. Chiar și la întrebările repetitive. Am văzut și răbdare la nesimțire, de-a lungul timpului, acolo. Dar, azi, eu nu aveam nici răbdare, nici revoltă. Ce simțeam era un fel de absență emoțională bine lustruită.

Și m-a lovit ceva.

Nu de pacienți m-am distanțat. M-am distanțat de mine – de pacienta care am fost. Și de comunitatea pe care am creat-o. Pentru că nu mă mai văd ca pacient decât în ora aia de terapie. Și pentru că în comunitatea noastră, oamenii, în “anormalitatea” lor, au devenit “normali”. Am ajuns să construim ceva care funcționează. Fără să-mi dau seama. Fără să-mi dau voie să mă bucur de asta.

Și poate tocmai de asta mi-e greu acum să mai simt la fel de arzător nevoia de a victimiza pacientul. Pentru că un pacient care are comunitate, sprijin, tratament, acces la informație, doctori si terapeuți implicați – nu mai e o urgență. Nu mai e un caz social. E un om care poate deveni el însuși suport pentru alții.

Și atunci... ce facem cu cei care nu au nimic din toate astea?

Cu cei care nu știu ce opțiuni au, n-au doctori, terapeuți, care nici măcar nu știu cați “noi” suntem? Cu cei care trăiesc în frică.

Alegerile prezidențiale m-au anesteziat. M-au aplatizat emoțional. M-au pus într-un cocon de supraviețuire, cu fața spre viitor, dar cu mâinile goale. Și m-am trezit azi, în fața pacienților pe care voiam să-i ajut cu atâta dedicare, lipsită de drive.

O altă parte a poveștii e că m-am întors întristată la gândul că azi ar fi trebuit să simt ce simțeam acum 5 ani. Să-mi doresc să-i salvez pe toți, deodată. Dar acum, paradoxal, faptul că am văzut o comunitate funcționând, în limitele unui “normal” pe care nici nu-l visam atunci, m-a anesteziat.

Ajung rar la Obregia. Ultima oară am fost la începutul toamnei. Internasem o fată. Între timp a murit. Azi am simțit pierderea printre aceiași copaci, pe aceleași alei, străbătute de atâtea ori cu oameni din comunitate.

Cred că ce vreau să spun e că... dacă pacientului – chiar și celui pe care-l credeai pierdut – i-ai oferit șansa la informare, la sprijin, la decizie, dacă i-ai pus în față toate „armele” vizibile, clare, simple, el încetează să mai fie o victimă a sistemului.

Devine parte dintr-un întreg care se vindecă împreună. Poate deveni, la rândul lui, sprijin. Poate deveni cineva pentru altcineva.

Informația e o armă împotriva morții. Chiar și, dar, mai ales, pentru cei “pierduti”.

Știu că trebuie să mă trezesc din nou. Să o iau de la capăt. Cu cei care nu au încă o comunitate care să le ofere resurse vitale. Cu cei rămași în afara plasei de siguranță a societății.

Avem nevoie de Oameni. Ajutați. Întrebați. Colaborați. Pentru voi. Și pentru cei care nu mai pot.