Sănătate mintală în România: Cu spitalele de psihiatrie la psihiatru

În spitalele de psihiatrie, pacienții devin un număr într-un dosar. Drepturile le lasă la ușă de bună voie. Știu asta doctorii, asistentele și infirmierele. E un compromis pe care sunt nevoiți să-l facă doar pentru a rămâne în viață. Însă traumele trăite acolo rămân tatuate în amintiri și coșmaruri.

În locurile în care ar trebui să primească ajutor și sprijin, ajung să fie reduși la o simplă problemă de rezolvat, un caz. Internările se transformă în detenții neoficiale, unde demnitatea și siguranța sunt un lux.

Protocoalele și regulamentele interioare sunt reduse la reguli aplicate arbitrar. Arme folosite împotriva pacientilor care, în loc să primească tratament adecvat, sunt supuși abuzurilor, hărțuirii și neglijenței constante. Multe dintre aceste acte sunt mușamalizate sau trecute cu vederea de personalul medical, care le justifică prin diagnosticul pacientului.

B.U. Internată în 2021 la spitalul de psihiatrie Obregia pentru schimbarea tratamentului

„Mă simțeam foarte amețită și vorbeam cu prietenul meu, rezemată de un zid, că mă bucur că pot spera măcar ca noul tratament să funcționeze. Am intrat apoi să mă întind pe pat. Reacțiile adverse îmi erau cunoscute, știam cât de rău mă puteam simți când schimbam un tratament. Doar că, în câteva minute, am făcut o criză de epilepsie. M-au dus la camera de garda. Eram proaspăt trezită din criză și vorbeam cu prietenul meu doar în engleză. Eram debusolată și nu voiam să vorbesc cu nimeni altcineva. Am început să mă simt sufocată de atâția oameni. Aveam să aflu mai târziu că nu aveau neurolog la camera de garda așa cum spuseseră. Pentru că am început să mă agit foarte tare, au chemat pază și m-au legat de pat într-o cameră în care m-au lăsat singură peste noapte. Puteam să fac o nouă criză, să fac pe mine, să vomit stând pe spate și să mor înecându-mă cu vomă. Nu a venit nimeni nici măcar să-mi dea sprayul nazal de care eram dependentă. Nu am dormit toată noaptea. Nu am putut respira. Am rămas legată de pat, pe spate, până a venit dimineața. Tatăl meu a fost să vorbească cu psihiatrul. I s-a transmis că aveam nevoie de o lecție”

R.V. Internată la Obregia, după o tentativă de suicid, în 2023

„Am stat în comă 3 săptămâni. Nu-mi aduc aminte transferul de la Floreasca la Obregia. Nu-mi aduc aminte decât momentul în care au venit fetele la mine. De la Obregia nu a anunțat nimeni familia că m-am trezit și că am fost transferată la psihiatrie. Timp de 4 zile am crezut că m-a abandonat toată lumea. Asta le-am spus și fetelor din asociație când au venit să mă vădă. Că am crezut că m-au abandonat toți. Mi-au spus că au sunat ele și au ținut legătură cu soțul meu și abia atunci au aflat că sunt trează și la Obregia. Urma să vină și el. Nici de la Floreasca nu a sunat nimeni. Eram singură. Mă gândeam: Doamne, nu poți, frate, doar să-ți dorești să închizi ochii și să mori? Atât de simplu ar fi trebuie să fie.”

A.C. Internată la Obregia în 2019, într-un episod de hipomanie. Diagnostic: tulburare bipolară

„Intru în cabinetul medicului. Îmi desenează pe o hârtie o linie dreaptă și-mi spune că asta e eutimia. Desenează apoi o electrocardiogramă și îmi spune că aici mă aflu eu: între fluctuațiile de dispoziție. La ora 21:00 se strigă tratamentul. Stau la coadă să-mi iau pastiluța. Mă îngrozește ce văd în salonul mare, cu 10 paturi. Oameni care țipă, alții care dorm în galăgia aia, alții care se uită la televizor. Vine rândul meu. Nu am apă. Asistenta țipă la mine să mă duc să-mi iau apa din cameră. Mă gândesc la oamenii care nu au bani să-și cumpere o sticlă de apă. Ce fac? Nu le mai dau pastilele? Încerc să adorm... nu pot. Întră asistenta și, ca unui copil mic, îmi spune că mă pedepsește și-l sună pe “bau-bau”, adică pe medicul de gardă. Îmi dă Diazepam și Quetiapină.”

Andreea. Internată la Obregia pentru depresie severă. Diagnostic: tulburare bipolară.

„Am fost internată la Obregia, unde am stat 11 zile încuiată într-o cameră cu alte 9 persoane. Ceream țigări asistentelor bătând în geam și nu ne dădeau oricum, spunând că am fumat prea mult. Duș se făcea doar dimineața de la ora 8 la ora 9. Hârtie igienică trebuia să-ți aduci de acasă. Pe fetele care refuzau tratamentul le legau de pat. Într-o zi, o femeie a căzut în salonul meu. I se făcuse rău. Am bătut în ușa și nu a venit nimeni. Am început apoi să bat cu mâinile și picioarele în ușa. Asistentele au început să țipe la mine, întrebând enervate ce vreau. Le-am spus că cineva a căzut. Când au deschis ușa, m-au împins. Medicul venea o dată pe zi și stătea 5 minute în salon, iar, în weekend, nu venea deloc. În spital nu mi-au schimbat tratamentul, deși aveam ideație suicidară. Am intrat în Obregia cu gânduri de suicid și am ieșit de la Obregia cu gânduri de suicid.”

C.N. Internare voluntară într-un episod maniacal cu elemente psihotice. Diagnostic: tulburare bipolară

„În vara anului 2023, în timpul unui concediu la mare, mă aflam în episod hipomaniacal. După ce i-am trimis mesaj psihiatrei, dânsa mi-a ajustat tratamentul. Imediat după, am paralizat. Nu-mi explic nici acum ce s-a întâmplat atunci. Episodul a debutat cu o durere puternică în zona rinichiului stâng. Apoi, mi s-au tăiat genunchii și am simțit o durere puternică în spate. Soțul meu a chemat ambulanța. După consultații la Spitalul Municipal Mangalia și la Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța, doctorii, nedepistând nicio problemă, mi-au recomandat să mă interneze pe secția lor de psihiatrie din localitatea Palazu. Pentru că era seara, târziu, și pentru că acest spital nu avea un salon atașat camerei de gardă, m-au dus într-un salon de "închiși" și m-au legat de pat, răstignită, de mâini și de picioare. Eram în continuare paralizată și fusesem de acord să mi se facă un calmant injectabil. Mi s-a explicat că nu are cine să mă țină sub supraveghere peste noapte și că voi fi eliberată spre dimineață, dacă domnul doctor de gardă constată că sunt liniștită. Intr-adevăr, m-au eliberat, dar eu eram tot paralizată. Din lipsă de personal, în primele 24 de ore nu a avut cine să-mi schimbe chilotul absorbant. După atât timp, a fost necesar să schimbe și salteaua care se umpluse cu urină. În zilele următoare mi-am revenit și, ținându-mă de pereți, am reușit să ajung la toaletă.”

A.G. Internată la Obregia după o tentativă de suicid.

„«La închiși» ne-au amestecat pe cele cu depresie cu femei cu alte tulburări, unele violente. După ce “Garda Specială” a intervenit într-un caz de violență, personalul tot n-a fost tras la răspundere. Incidentul a pornit de la o bătrână cu demență senilă. Infirmierele au lăsat nesupravegheate instrumentele de curățenie. Sărmana bătrâna se credea vrăjitoare pe o mătură și se coafa cu o perie de WC, râzând. Apoi, brusc, a lovit cu mătura o fată nevinovată, până a rupt-o mătura în două. Nu au putut să o sedeze din cauza vârstei înaintate, pentru că puteau apărea complicații. O altă femeie s-a trezit cu un ochi vânăt, fără să știe de ce. Medicii au zis că e doar un urcior. În perioada șederii mele, am avut noroc să nu iau bătaie gravă. Totusi, o femeie cu comportament infantil, nu-i stiu diagnosticul, mi-a aruncat o sticlă și o cană de plastic în cap și mi-a luxat o încheietură. Aceeași femeie încercase să sufoce o pacientă cu Parkinson, plină deja de vânătăi. Personalul îi spunea „animala”. Se fura orice: perne, pături, haine. Noaptea eram treziți la 3-4 dimineața de urletele „animalei”. Mânjea cu fecale patul, pereții, caloriferul, ușile din baie. „La deschiși” era cazat și un bărbat printre femei. Hărțuia sexual o tânără și făcea remarci libidinoase când apăreau femei noi, de felul: „ooo, marfă nouă!”. Și pe mine m-a pipăit pe spate, se ținea scai de mine, mi-a propus de două ori masaj cu carmol ca să îmi treacă răceala”, iar a doua oară mi-a făcut cu ochiul, lăsând clară „aluzia subtilă”.

În întunericul din spitalele de psihiatrie de stat, lumina sunt cei care nu fac din halatele albe uniforme de torționari.

„E rău, e foarte rău. În special dacă ești internat sub cheie. Dar sunt situații în care un medic schimbă clima întregii secții. Am fost internată de două ori, voluntar, în aceeași secție. Am stat în rezervă de două persoane, în salon stăteau doar bărbații. Asistentele aveau apelative simpatice pentru pacienți, erau atente și vorbeau mereu calm. Nimeni nu țipa la pacienți, nici măcar la parter, la închiși. În afara tristeții apăsătoare de acolo, și a faptului că pe tura de noapte mi-a fost foarte greu să obțin un algocalmin, când aveam o durere crâncenă de măsea, internarea la Obregia a fost, culmea, singurul meu contact pozitiv cu sistemul medical de stat. Însă știu că acest lucru se datorează președintelui secției care a setat un standard diferit de îngrijire. În ceea ce mă privește, este excepția de la regulă, pentru că am luat contact cu alte secții în calitate de vizitator și a fost traumatizant chiar și-așa, din afară”, spune M.B.

Unde există un medic care trasează o direcție clară – tratament, nu supunere, îngrijire, nu pedeapsă – acolo se vede o altă față a psihiatriei. Pacienții nu sunt legați de pat fără motiv. Sunt tratați cu demnitate. Primesc explicații despre tratament. Sunt ascultați, iar saloanele sunt curate. Pacienții sunt oameni, nu nume pe o hârtie.

„În secția în care pacienții sunt prieteni cu asistenții și joacă uneori cărți cu infirmierele, cine merge la magazin ia cafea pentru tot salonul, iar banii se împart la sfârșit. Pacienții pot întreba despre fiecare pastilă pe care o înghit, le e explicat cum acționează substanța și care ar putea fi reacțiile adverse, ca să nu le fie teamă sau să refuze tratamentul. Pe secția despre care vorbesc am fost internată și când, pe timpul nopții, m-am răzgandit și am hotărât că vreau să schimb tratamentul acasă. A doua zi am fost externată.” – B.U., care mai sus povestea despre experiența în care a fost legată de pat după o criză de epilepsie.

Experiențele pozitive din spitalele de psihiatrie din România sunt, însă, cazuri izolate. Voci slabe într-un ecou asurzitor al fricii.

Potrivit euronews.ro, România a fost condamnată de CEDO în 17 cazuri legate de abuzuri în spitale psihiatrice. Anual, peste 1.500 de oameni mor în astfel de instituții, comparativ cu aproximativ 100 de decese în penitenciare. Pierderile economice din cauza tulburărilor mintale netratate sunt estimate la 11 miiarde de dolari pe an.